Ramona Ursu : La GSP / Libertatea vedem niște jurnaliști foarte buni, dar și foarte curajoși, care se comportă așa cum ar trebui să se comporte toți jurnaliștii în astfel de momente.

0
127
În vreo 22 de ani prin lumea presei, 12 am avut funcții de conducere (redactor-șef, adjunct, publisher, editor coordonator), am fost printre fondatorii unei publicații americane în România, unde am fost și senior editor, am fost reporter de investigații niște ani. Apoi, un an, în 2021, am luat pauză de la tot ce a însemnat presă, rar de tot mai citeam știrile. Mi se făcea rău inclusiv fizic. Nu glumesc, aveam o reacție adversă cam la tot ce însemna jurnalism, la orice temă politică, rar am mai scris, atunci, ceva. Nici măcar discuțiile cu cei apropiați nu le mai suportam dacă aveau legătură cu știrile zilei.
Anul trecut, în decembrie, am lansat SunMedia, alături de Daniela Rațiu, unde scriem, împreună cu câțiva contributori, exact ceea ce ne place, ce vrem, când vrem și strict cu resursele pe care le avem. Sun Media nu este, nici pe departe, un proiect din care să trăim, noi muncim cu totul altceva, eu, de exemplu, mă ocup de comunicare (fac asta într-un business integral al meu) pentru niște proiecte, unele artistice, care, oricum, nu au absolut nicio legătură cu politica și cu mizeriile de zi cu zi. În plus, mai fac o facultate, de Psihologie, pe care o voi termina anul viitor și, apoi, îmi doresc să practic meseria asta.
De la început, am făcut jurnalism pentru că l-am iubit la nebunie. Și acum mi se pare o meserie extraordinar de frumoasă. Probabil că am fost printre puținii angajați chemați de șef să i se zică să mai plece și acasă, deoarece stăteam un număr foarte mare de ore la job. Și nici așa nu plecam, eu adoram redacția.
Am întâlnit, în anii ăștia de presă, mulți jurnaliști foarte buni, am avut și unii șefi excelenți, am coordonat, la rândul meu, echipe și de peste 200 de oameni grozavi. Am construit proiecte de la zero. M-am mutat din țară pentru jurnalism. M-am mutat din Iași în București pentru jurnalism. Nimic nu mi s-a părut vreun sacrificiu, pentru că trăiam pentru meseria asta. Era simplu.
Am întâlnit, însă, și jurnaliști vânduți, slabi, unii chiar proști, de rea-credință, toxici, oportuniști. Am avut și infinite discuții cu tot felul de „șefi”-slugi și cu patroni care nu înțelegeau absolut nimic din presă și care nici nu dădeau doi bani pe jurnalismul de calitate. Pe public, nici atât.
Îmi aduc aminte cum explicam de nșpe ori de ce e nevoie de jurnaliști în redacție, nu de cârpe și nici de orice prost care doar să facă un copy-paste de pe alte site-uri. Pur și simplu, pentru unii patroni sau manageri de presă, lucrurile astea erau egale cu zero. Cel mai mare consum, care îmi provoca o greață teribilă, erau fix discuțiile astea cu unii habarniști aflați în funcții-cheie sau cu patroni care își urmăreau strict interesele personale. Mă scoteau din minți orele, zilele de discuții sterile. Să explic, de exemplu, de ce nu luăm bani de publicitate de la un interlop, care voia să i se publice un așa-zis comunicat de presă. Un interlop pe bune, nu e vreo metaforă.
Ba chiar unul dintre patroni (de departe, de cea mai rea-credință și de cea mai mare lipsă de pricepere în business-ul de presă pe care l-am întâlnit) visa cum o să fie un AI care o să înlocuiască absolut toți jurnaliștii pe care îi plătea și, în felul ăsta, scăpa el de orice problemă, de genul să-i spună cineva ce e presa adevărată și ce e boschetăreala din mintea lui.
Mi-am scris demisia de destul de multe ori, când simțeam că lucrurile o iau razna sau pot scăpa de sub control. Uneori, lucrurile doar așa se mai rezolvau și puteam, împreună cu echipele mele, să ne vedem mai departe de treabă.
Au fost și cazuri în care am demisionat și am plecat pe loc, pentru că lucrurile nu mai puteau fi întoarse cu nimic. Deveniseră mult prea toxice. Iar dacă ai o funcție de conducere într-o redacție, nu poți rămâne nicio secundă dacă simți că, editorial, nu mai poți controla lucrurile 100%. Nu le poți controla și nu le poți asigura toată libertatea jurnaliștilor cu care lucrezi, trebuie pleci acasă. Nu există altă cale.
Sunt foarte împăcată cu mine că, atât timp cât am făcut meseria asta zi de zi, fie că am fost reporter, fie că am fost redactor-șef etc., n-am făcut niciodată vreun compromis care să atingă munca mea sau a jurnaliștilor de care răspundeam. Niciodată. A fost greu uneori (și nu doar din motivele astea). Nu-mi plâng de milă, doar spun cum a fost. Însă nu regret nimic, pot să mă uit oricând la ceea ce am făcut ca jurnalist fără să-mi fie rușine de nimeni.
Am cunosc, de-a lungul acestor ani, și multă lașitate în presă. Multă tare. Ceva înfiorător. Mă uitam, câteodată, la unii colegi, cu răspundere mare în redacții – adică fix cei care ar fi trebuit să fie stâncă, să apere libertatea jurnaliștilor, să se asigure că munca lor e respectată și nu o încalecă nimeni -, dar care plecau capul imediat ce simțeau că jobul lor era amenințat. Altfel, unii dintre aceștia erau foarte curajoși și corecți pe Facebook (pe alte teme) sau prin mesaje private. Chestiile astea te dor când te izbești de ele, până când înțelegi că fix asta este lumea în care trăim. Există oameni cinstiți, la fel cum există și hoți. Există oameni curajoși, la fel cum există și lași.
În ultimii vreo doi ani, am avut diverse propuneri de a colabora sau de a lucra în diferite instituții media. Nu mi-am dorit, cu adevărat, nimic. Am avut inclusiv o ofertă în care mi s-a spus să scriu eu pe o hârtie ce salariu vreau și acela mi se va da. În afară de un zâmbet amar, n-am avut nicio reacție. Nu știu dacă vreodată m-aș mai putea angaja undeva în presă. Ar trebui să mă motiveze profesional foarte tare un proiect, dar mai ales să am o încredere enormă în cel care deține acel produs media, în echipa cu care lucrează, ceea ce e aproape imposibil, cel puțin pentru mine.
Am scris toate astea pentru că mă uit și eu, cu tristețe, la ceea ce se întâmplă la GSP și la Libertatea. Am lucrat pentru Ringier, între 2006-2008, la Evenimentul Zilei. Era în regulă atunci. Dar ceea ce văd acum e mizerabil, e ceea ce fac ultimele scursuri de patroni din presa locală cu jurnaliștii.
Admir, însă, foarte mult un lucru – rar prin redacții, în zilele noastre. La GSP / Libertatea vedem niște jurnaliști foarte buni, dar și foarte curajoși, care se comportă așa cum ar trebui să se comporte toți jurnaliștii în astfel de momente.
Nu știu cum se va termina povestea asta, e complicat să lupți la infinit cu un patronat care derapează în halul ăsta. Dar, cel puțin, acești jurnaliști vorbesc toți pe aceeași voce și nu se lasă intimidați. Joburile mai multora de acolo sunt, am convingerea, amenințate și să nu ne iluzionăm că-i așteaptă nu știu ce locuri de muncă prin presă (nu prea sunt variante, din păcate). Cu toate astea, ei se comportă cum puțini angajați ar face-o în țara asta. De fapt, nu puțini, ci extrem de puțini.

Lasă un răspuns